miercuri, 15 decembrie 2010

Cand se-asezeau usor pe crestetul meu stelele, nu simteam. Dar apoi, cand a-nceput adevarata ploaie de lumina, stelutele se pravaleau si pe obrazul meu cald. Dar nu stateau acolo. Se facea ca o minune si stelele se transformau in lacrimile cerului. As fi vrut sa las perfectiunea fulgilor sa ma imbratiseze, dar defapt le faceam rau. Cu orice atingere, ii omoram. Si eram eu cea care le facea rau. Doar ca ei nu stiau ca asa era finta umana facuta: calda. Caci ei cunosteau doar atingerea cea rece, pe care o simt cand sunt mai multi.
Oare ar sti vre-un om cat este de greu sa fi un fulg? Sa simti doar albastul? Poate sa nu vezi niciodata rosu? Sau portocaliul desprins din visele portocalii. E asa de greu sa fi un fulg... Nu-si pot oamenii tese aripi pana la nori ca sa viseze povara ce le apasa pe umeri cand e foarte frig sub stele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu