duminică, 28 august 2011

Momentul perfect


S-au răsucit odată lumile împreună cu noi. Și-au fost sunetele tăcerii noastre mai puternice decat vocea unei sirene pierdută printre valurile unei mări agitate. Te-am cunoscut cum nu te știe nimeni, drept motivul scrierilor mele. Cât aș urla să rămâi, dar vocea mea se cufundă mereu într-un înuneric necunoscut. Și tot ce-am avut a râmas pe alte plaiuri, unde se aud doar respirații insipide care fără să-și dea seama descriu momentul cum nimic altceva ar reuși să o facă. Am de partea mea luminătorii nopții. Sunt martorii trăirii mele. Am simțit minunea unei frimituri din eternitate.
Am amintiri până și în cele mai ascunse unghere ale ființei mele și n-am puterea să le fac să dispară , oricât mi-aș dori. Timpul e crud, îmi fură tot ce am... mi-a luat minunea pe care aș fi prelungit-o în etern, mi-a luat zâmbetele, mi-a luat realitatea, transformând-o în vise. Dar mai am cuvinte, mai am suflet, mai pot sa scriu... câci atât va rămâne în final... un text, o poezie...

sâmbătă, 20 august 2011

Pentru ea...


Pot să aud
cum legi cerul de pământ cu vocea ta.
Nu mă mai simt eu,
fără tine.
Nu pot să fiu eu, fără tine.
Și mi-e atât de dor...
știi cât de dor?
Atât de dor că mi-aș despica poemul,
pentru a vedea iar petalele
„trandafirilor noștrii sălbatici”
cum vibrează sub respirația ta.