duminică, 28 noiembrie 2010

Orele, minutele, secundele se spargeau in orice.
Nu ele erau cele care contau.
Ci clipele, momentele in care priveam incompletul peisaj.
Nu stiam ce ii lipsea...
Nu culoarea. Pe ea o avea. Era peste tot.
Era ceva care este totusi atat de greu de descris, desi sare atat de tare in evidenta.
Stau acum si caut pe unde mai gasesc imaginea padurii careia ii lipseste ceva.
O gasesc chiar aici... printre gandurile de vara trecuta, si amintirile din copilaria indepartata.
Incompletul. L-am gasit. E atat de greu de spus ce lipseste, si ma cam sacaie ideea ca nu-mi dau seama.
Oh, inca o inima a cazut dintre petalele de trandafir.
Inima. Inima. Inima ii lipsea padurii!
Desi e atat de mare nici nu o poti zari pe toata cu o singura privire, poate nici cu doua, nu are nicio inima.
Nu-i prea mare lucru petala care cazuse... material vorbind. Dar imi pare atat de bine ca ii pot da o inima padurii.
Acum, pentru mine e insfarsit intreaga padurea. Are inima. Parca ii simt bataia de aici, de la geam pulseaza atat de intens.





P.S.: Padure, ai grija de inima ta.
P.P.S.: Daca gasiti vreo petala de trandafir, sa nu o aruncati, nu se stie ce padure are nevoie de ea.

joi, 25 noiembrie 2010

Grija de inima mea

Mi-a placut cum mi-ai luat inima aseara intre palme.
Si cum ai asezat o frunza peste ea.
De-atunci nu-mi mai e frig.
Si mi-au crescut aripi pana la stele, cand mi-ai intins usor mana.
Atunci am vazut ca in palma tineai inima mea, invelita in frunze.
Atunci, a inceput sa ploua incet... incet.
Erau picaturi tesute de ochi caprui.
De ochii mei.
Se prabuseau si se spargeau ori pe mana ta, ori pe asfaltul rece.
As fi vrut sa incetez.
Dar am reusit doar cand mi-ai inapoiat inima.

Pentru tine.

duminică, 21 noiembrie 2010

Sa-mi dezleg privirea


Doar un moment din eternitatea dusa privind la tine, daca privirea mi-as dezlega-o de a ta, intreaga lume si intregul univers ar fi pentru mine reinventate, si nascute sa fie albastre. Caci o viata-ntreaga m-am inchis in ochii tai, iar acum, pentru o clipa, te zaresc in frunze, in stele, in copaci si in pamant, si oriunde m-as uita doar pe tine te-as zari.
Iar apoi, cand mi s-a terminat ragazul sa privesc lumea, a mia oara iti strivesc imaginea punand pleoapa peste pleoapa, reconstruindu-ti chipul angelic pe care il cunosc ca nimeni altcineva, imi mai duc inca partea din viata ce-mi e destinata sa te privesc.
Si nu ma plictisesc.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Ce rost mai are?

Ce rost mai are,
Sa iti spun cat te iubeam?
Sa-ti inchin o stea si poate...
Sa o preschimb intr-un colt de rai?

Ce rost mai are,
Acum sa bata vantul?
Sa ploua peste mine,
Cand eu nici nu ma mai simt?

Ce rost mai are,
Ca eu sa fiu aici?
Cand tu esti acolo cantand...
Si uitand?

Ce rost mai are,
Acum sa mai sufar?
Doar ca sa mai spun ca am un rost pe pamant?

Acum.. pur si simpu fara tine doar ud pamantul si ii fac umbra, sa nu ajunga soarele la el si sa-l usuce. Nu m-ai invatat inainte sa pleci cum sa nu te mai iubesc. De asta ai uitat. N-ai uitat sa pleci. De ce?

marți, 16 noiembrie 2010

Toamna

"A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva"
Caci ii era frig atunci, cand er imbracata cu atatea haine.
Si nu tremura din incheieturi, ci sufletul ii tremura.
Dar a stiut cum sa fie acolo cand gerul aproape ii inghetase inima.

"Ma tem ca n-am sa te mai vad uneori"
Dar nu ii era mai mare frica, decat de inima ei, care putea sa inghete la cea mai mica departare.
Si daca ar fi plecat, sa nu cumva sa fi luat si prezenta sa, atat de necesara supravietuirii!

"Ca or sa-mi creasca aripi pana la nori"
Doar visul o mai tinea in viata.
Cararea de necunoscut pe care se avanta oridecateori ii era frig, sau cald, sau oricum.
Doar pentru ca iubea, mai cuteza sa viseze.

marți, 9 noiembrie 2010

Lumea, cu alti ochi.

Cate perechi de ochelari sa-mi pun,
Ca sa nu mai vad copacii dezbracati,
Sau ploaia care se izbeste de pamantul rece?
Prin care prisma sa trec lumea,
Ca sa nu mai bata vantul
Sau ca sa se transforme griul norilor in portocaliul zorilor?
Prin cate focale de lentile sa treaca lumea asta,
Ca sa uitam de gandurile negre,
Sa le transformam in vise colorate?
Nu pot sa gasesc raspunsul la intrebari mii si mii, care-mi framanta ratiunea.
Mai pot doar sa-mi intind aripile pana la coneceptul meu de lume perfecta.
O sa ajung eu vreodata acolo?
Cand imi pictez imaginea lumii desavarsite in culori pastelate, pe care, poate ca in lumea reala, nici nu le gasesc.

Mai bine, inchid ochii. Dar nu o sa pot sta mult asa. Mi-e dor de tot ce-neamna OM. Omul. Pe care l-as imbratisa mereu, cu care as dansa printre picaturile de ploaie, si printre razele de soare, printre petale de crin sau printre zilele de primavara.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Poveste de toamna

Nu stia ce inseamna toamna, pana cand copacul i-a spus povestea lui de dragoste, despre cum toamna i-a furat-o.

Incepea primavara. Anul... nu-l mai stie nici copacul. Zilele-i pareau decenii de cand a fost parasit. Odata cu prima stea disparuta de pe cerul noptii, a aparut si ea, din mugurasul ce se tinea cu greu sa nu fie zmuls de vantul primavaratic. Intreaga singuratate de peste iarna ii fusese alungata copacului de cand exista "EA". Desi "EA" nu vorbea si nu misca decat dupa bunul plac al vantului. Era atat de mica, cruda. Iar el, ei bine... el era de jumatate de secol in curtea batranului. Asta nu conta. Copacul, in fiecare dimineata plangea necunoasterea "EI" despre sentimentele lui.
Nu stie cum, a suportat cutitul infipt in inima din fiecare zi a verii, cand "EA" isi intindea varful ascutit catre luminatorul zilei. Dar au trecut prin clepsidra si momentele acelea.
Copacul stia soarta "EI", doar ca nu vroia sa creada in ea. Vroia ca "EA" sa aiva alta soarta. Sa ramana lipta de el intrega eternitate. Doar ca acest vis al copacului a fost ca un balon, in care toamna a infipt un ac foarte ascutit.
Copacul uitase de vant. El avea radacini puternice, dar "EA", nu. Si la prima vijelie din octombrie, "EA" si-a luat zborul pe aripile vantului catre locuri nestiute de copac.

Mmm... zise copila, necunoscand, probabil ce e iubirea. Toata povestea i-a spus-o copacul, iarna, cand urla de singuratate, iar micuta l-a auzit. Insfarsit, fetita a uitat sa se lase purtata in tara viselor de catre culorile atat de convingatoare ale toamnei. Caci ea coloreaza frunzele, ca apoi sa li le fure copacilor indragostiti de ele.

joi, 4 noiembrie 2010

Primavara...


Gingas chip de fata.
Si fluturi prin par.
Si sori in priviri.
Si rochie din iarba si flori.
Si cer cu nori din vata de zahar.
Doar zambet etern.
Nu cunosc alt anotimp, ca primavara.
Mi se topesc simtirile si viselor le pun aripi, primavara.
Zboara gandurile mele printre stele, rauri, apusuri si printre firele de nisip.
Iar si iar incoltesc din ratiunea mea vise noi, palpitante, de primavara.