Am privit pe geam.
Era o lume atât de mare,
cuibărită în ochii mei mici.
Se ascundea de mine parcă.
Iar eu, nebună de lumea asta,
și mai nebună,
priveam niște zori
ce n-aveau să vină
nicicând.
Mi-era dor de lumea mea utopică
din chibrituri.
Însă așteptam disperată zorii mei aiuriți,
care-ntreabă insipid:
„ Ne cunoaștem?”,
crezând c-o să le răspund.
Și le-aș răspunde,
dacă n-ar fi lumea asta... Nebună.