Orele, minutele, secundele se spargeau in orice.
Nu ele erau cele care contau.
Ci clipele, momentele in care priveam incompletul peisaj.
Nu stiam ce ii lipsea...
Nu culoarea. Pe ea o avea. Era peste tot.
Era ceva care este totusi atat de greu de descris, desi sare atat de tare in evidenta.
Stau acum si caut pe unde mai gasesc imaginea padurii careia ii lipseste ceva.
O gasesc chiar aici... printre gandurile de vara trecuta, si amintirile din copilaria indepartata.
Incompletul. L-am gasit. E atat de greu de spus ce lipseste, si ma cam sacaie ideea ca nu-mi dau seama.
Oh, inca o inima a cazut dintre petalele de trandafir.
Inima. Inima. Inima ii lipsea padurii!
Desi e atat de mare nici nu o poti zari pe toata cu o singura privire, poate nici cu doua, nu are nicio inima.
Nu-i prea mare lucru petala care cazuse... material vorbind. Dar imi pare atat de bine ca ii pot da o inima padurii.
Acum, pentru mine e insfarsit intreaga padurea. Are inima. Parca ii simt bataia de aici, de la geam pulseaza atat de intens.





P.S.: Padure, ai grija de inima ta.
P.P.S.: Daca gasiti vreo petala de trandafir, sa nu o aruncati, nu se stie ce padure are nevoie de ea.