Pot să aud
cum legi cerul de pământ cu vocea ta.
Nu mă mai simt eu,
fără tine.
Nu pot să fiu eu, fără tine.
Și mi-e atât de dor...
știi cât de dor?
Atât de dor că mi-aș despica poemul,
pentru a vedea iar petalele
„trandafirilor noștrii sălbatici”
cum vibrează sub respirația ta.
poate...mie mi-e putin mai mult dor de atat. dor sa ne oprim undeva, la o margine de timp, sa mancam ciocolata...mi-e dor sa-mi ratacesc cuvintele in ochii tai...
RăspundețiȘtergere"Atât de dor că mi-aș despica poemul,"
RăspundețiȘtergereDin momentul când am citit asta ţi-am iubit postarea!
Superb!