S-au răsucit odată lumile împreună cu noi. Și-au fost sunetele tăcerii noastre mai puternice decat vocea unei sirene pierdută printre valurile unei mări agitate. Te-am cunoscut cum nu te știe nimeni, drept motivul scrierilor mele. Cât aș urla să rămâi, dar vocea mea se cufundă mereu într-un înuneric necunoscut. Și tot ce-am avut a râmas pe alte plaiuri, unde se aud doar respirații insipide care fără să-și dea seama descriu momentul cum nimic altceva ar reuși să o facă. Am de partea mea luminătorii nopții. Sunt martorii trăirii mele. Am simțit minunea unei frimituri din eternitate.
Am amintiri până și în cele mai ascunse unghere ale ființei mele și n-am puterea să le fac să dispară , oricât mi-aș dori. Timpul e crud, îmi fură tot ce am... mi-a luat minunea pe care aș fi prelungit-o în etern, mi-a luat zâmbetele, mi-a luat realitatea, transformând-o în vise. Dar mai am cuvinte, mai am suflet, mai pot sa scriu... câci atât va rămâne în final... un text, o poezie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu