Poezie

Aș fi ascuns în cerul iernii inima ta

să ningă peste primăverile

pe care eu le port în păr.

Vreau să-mi leg aripile cu fulgi

dar acum între aripi crește doar dor

care mușcă din mine nemilos...

Sufletul a rămas amorțit

între zi și noapte,

la împletirea dorului cu uitarea.

Mai știi, floare scundă .. ?

Mai știi, floare scundă,

atunci când pe câmpuri largi

îți imprăștiai a nopților de vară aromă?

Și sfios te uitai

la ceea ce părea a fi

soarele și luna odată.

Era teamă multă,

iar tu nu știai

că a pleca trebuie

pe plaiuri nemaivăzute,

lângă flori frumoase, însă neștiute

ce-și aruncă otrava

spre florile scunde.

O să te culeg

în fiecare dimineață,

din razele de soare

care țâșnesc febrile

printre draperia

moartă.

O să te fur

din strălucirea fiecarei stele.

Și atunci cerul nopții

o să fie anemic.

O să te am

în fiecare clipă a eternității,

iar tu nu ai cum

să impiedici miracoulul naturii.

După 4 glaciațiuni

Ne-am născut acum

un infinit de ani.

La început am trecut printr-o

glaciațiune,

dar secole am rezistat

cu inimile cât un fir de nisip

sub stratul incomplet de gheață.

Au urmat alte glaciațiuni.

Ne-am hrănit

unul din celălalt și

ne-am uitat adormiți

până o rază de soare

a topit lacrimile înghețate.

Acum suntem plictisiți

de soare.

Sorbim ființă de la alții

căci noi nu mai avem.

Am lăsat-o

în cele patru glaciațiuni

ale infinitului.

Din cutia de carton ...

Am ascuns în această

cutie de carton

un miracol.

Și-am așteptat

pe cineva căruia

să-i pot arăta ce țin in

cutia mea.

August

Septembrie

Octombrie

.

.

.

Azi.

Și printre șoapte

care umplu camera

de neliniște,

izvor necunoscut pentru tine

din cutia de carton

apare.

-Nu știam ... ai spus.

-A fost aici tot timpul.

Îmi scriu propria realitate

Eu am aripi

și tu- tu ești cerul meu,

încărcat

de norii propriului tău vis.

Mai dă-mi un motiv

să stau cu tine:

Căci, uite, încep să cad și

putere nu mai am,

când pe pămant știu

că plouă.

Dar acolo jos cu ei

o să-mi fie dor de mine.

Atunci

tu vei lega cu lacrimile tale

omul de nor?

Iartă-mă dacă nu te-nțeleg!

Dar mă simt

atât de umană și mi-e teamă

că vrei altceva.

suflet gol

Uneori fugim. Alteori lăsăm timpul să treacă.

Inima bate mereu, dar fără noi.

Anotimpuri întregi curg peste sufletele noastre-

goale.

Ne-am anesteziat sufletele cu suferință,

și acum, amorțiți, umblăm ca niște schelete

pe străzile durerilor bătrâne.

Momentul perfect

S-au răsucit odată lumile împreună cu noi. Și-au fost sunetele tăcerii noastre mai puternice decat vocea unei sirene pierdută printre valurile unei mări agitate. Te-am cunoscut cum nu te știe nimeni, drept motivul scrierilor mele. Cât aș urla să rămâi, dar vocea mea se cufundă mereu într-un înuneric necunoscut. Și tot ce-am avut a râmas pe alte plaiuri, unde se aud doar respirații insipide care fără să-și dea seama descriu momentul cum nimic altceva ar reuși să o facă. Am de partea mea luminătorii nopții. Sunt martorii trăirii mele. Am simțit minunea unei frimituri din eternitate.

Am amintiri până și în cele mai ascunse unghere ale ființei mele și n-am puterea să le fac să dispară , oricât mi-aș dori. Timpul e crud, îmi fură tot ce am... mi-a luat minunea pe care aș fi prelungit-o în etern, mi-a luat zâmbetele, mi-a luat realitatea, transformând-o în vise. Dar mai am cuvinte, mai am suflet, mai pot sa scriu... câci atât va rămâne în final... un text, o poezie...

Pentru ea...

Pot să aud

cum legi cerul de pământ cu vocea ta.

Nu mă mai simt eu,

fără tine.

Nu pot să fiu eu, fără tine.

Și mi-e atât de dor...

știi cât de dor?

Atât de dor că mi-aș despica poemul,

pentru a vedea iar petalele

„trandafirilor noștrii sălbatici”

cum vibrează sub respirația ta.

Pictura 2

Acolo sus,

împungând ca niște daci în lupta lor

cu sulița corpul dușmanului,

copacii cu vârful lor

îmi nenoroceau cerul.

Mai târziu,

am văzut stelele.

Părtașele războiului.

Luminătorii nopții

nu aveau glas,

căci mi-ar fi urlat o lacrimă.

Uite, calc pe pământul

ultimelor mele clipe

din vara sufletului meu.

Umbrelor nemiloase ale trecutului

Vă mai aduceți aminte,

umbre nemiloase ale trecutului,

când îmi curmați nopțile

în care mă țineam de mână

cu inima mea

care-mi gâdila în palme cuvintele?

Vraja voastră

e stâpâna sufletului meu neînțeles,

întruchipat în poem.

V-aș desena

pe-o petală de trandafir

și v-aș lăsa la întâmplare,

dar voi mi-ați mai rămas...

Și unde ne sunt clipele?

A copilăriei poartă
ne-a închis aici,
ca pe două picături de ploaie
într-o zi plina de soare,
aruncate la întâmplare.

Nu știm unde ne sunt
locurile în lumea asta
care nu-i a noastră.
Unde suntem ca
petele de culoare albastra
într-o pictură
alb-negru.

Și unde ne sunt clipele?
Le-am lăsat dincolo de poartă...
unde căutam trandafirii fără spini.

Când iubirea ta îmi ținea de cald...

Cerul și-a legănat odată aștrii, ca părul Afroditei în prezența vântului și ne-a picurat pe tâmple stelele dureros de blânde. Atingerea lor ne-a tulburat ființa ca să ne putem salva din marea noastră tulbure asemenea unui cer întinat cu nori de ploaie. Și lumea s-a împărțit atunci în noi și cei cu a căror privire împărțeam lumina. Aveam umerii dezgoliți pe care, două frunze cu povestea încheiată și-au găsit locul trecerii în următorul lor basm. Le-ai dat ușor la o parte cu degetele-ți înghețate, făcându-mă să tresar sub răsuflul septentrional al nopții. Nu conta decât că te iubeam. Iubirea ta îmi ținea de cald.

Destinul

Destinul stă ascuns
sub fiecare minut,
așteptând big-bangul
clipelor.



Și așa visul
realității- imaginare,
și-a conturat traseul
pe o clipă prelungită
a eternității noastre
insipide.



Dar mai ți tu minte...
groaznică realitate,
fiorul visării?

Când lumile se ciocneau
în zborurile lor, către
sufletele noastre,
chinuite de destinul
care prevestește un viitor
incert.

Îngere...

soarele a-ncremenit aici,
pe cerul nostru.
iar dimineața, uite, îngere,
dimineața reînvie
în locul nostru.

ah, îngere, ți-ai cusut pe aripi
flori de lămâiță...
miracolul lor mi-a invadat lumea.

petalele trandafirilor sălbatici
apar de la sine
în palmele tale, îngere!

cerneala își știe locul
pe pagină, înainte să o așezi tu,
îngere!

of... îngere, cui mă lași?
în care colț al anotimpului
mă abandonezi?!

îngere, de ce nu poți să rămâi?

Nou

Uite-mi noile aripi,

deschizându-se tulburător spre un început angelic,

al cuvântului.

Ciupește-mă,

să îmi dau seama că nu sunt aruncată

în visare.

Împletește-ți degetele moi cu ale mele,

dar nu-mi mai da drumul.

Învelește-mi privirea cu privirea ta,

când lumea se va prăbuși în

universul meu.

Univers

Am uitat sărutul acela amăgitor într-un univers inexistent al minții mele nebune. L-am căutat fără oprire prin fiecare colț al meu, dar se pare că e ascuns atât de bine... Am căutat o inimă care să fie lângă mine în căutarea asta pe care am început-o nici nu mai stiu când, dar se pare că inima aceea nu s-a inventat încă pentru mine...e un fel de utopie inexplicabilă ceea ce îmi doresc. Un fel de bătaie a vântului... ireversibilă, dintr-un univers al iluziilor din fiecare zi. Ceea ce face din fiecare clipă a căutării mele un miracol este forța ei de a mă impulsiona să continui visarea în care mi-am dat seama că trăiesc de ceva timp. Lumea adolescenței mele de-abia a început, dar am grijă să nu se termine niciodată...

„Dumezeu nu are consilieri, de aceea Universul (meu) e veșnic!”

Abstract

Luna îmi țese aripile de mătase

care-mi sunt

singurele arme.

N-am astâmpăr,

nu-ncetez

a zbura.

Arma mea e

firavă.

Pare

că-i curajoasă.

Dar e mai fricoasă

ca mine.

Când ceru-și descoperă

nuanțele azurii...

Mi-e dor

de aripile mele,

de mine.

Sunt eu doar noaptea.

Infern

Acum mă poți auzi

ân infernul tău aiurit...

Unde plouă cu zâmbete

și ninge cu sărutări.

Ai ascultat printre tunete

cum se îndreaptă spre sfârșit

anotimpul meu.

Ai șoptit când fulgera

versurile mele,

dar șopatele ți-au fost curmate...

N-am vrut să aud poate...

sau n-am știut.

Primește-mă în infernul tău angelic.

Căci dacă acolo vom arde printre cuvinte,

atunci vreau să păcătuiesc...

Lumea nebună

Am privit pe geam.

Era o lume atât de mare,

cuibărită în ochii mei mici.

Se ascundea de mine parcă.

Iar eu, nebună de lumea asta,

și mai nebună,

priveam niște zori

ce n-aveau să vină

nicicând.

Mi-era dor de lumea mea utopică

din chibrituri.

Însă așteptam disperată zorii mei aiuriți,

care-ntreabă insipid:

„ Ne cunoaștem?”,

crezând c-o să le răspund.

Și le-aș răspunde,

dacă n-ar fi lumea asta... Nebună.

Epiuzat

Ce să spui,
când nu mai ai ce să spui?

Atunci când s-au terminat cuvintele...
de unde să le iei?

Când aripile au atins stelele,
până unde să le mai dai voie să crească?

Dacă flacăra din ochi arde mai tare ca niciodată,

cum să mai pui paie pe foc?

Când totul pălește în jurul zâmbetului tău,
ce te face mai fericit?

Am cunoscut toate simţirile unui copil,
le-am epuizat...
Mai am doar cuvinte.

Lasă-mi...

Lasă-mi, timp,

nopțile verii.

Lasă-mi, timp,

iubirile verii.

Lasă-mi, timp,

zâmbetele verii.

Lasă-mi, timp,

razele verii.

Lasă-mi, timp,

nisipurile verii.

Lasă-mi, timp,

valurile verii.

Lasă-mi,timp,

vânturile primăverii.

Lasă-mi, timp,

florile primăverii.

Lasă-mi, timp,

vânturile primăverii.

Lasă-mi, timp,

norii primăverii.

Lasă-mi, timp,

frunzele toamnei.

Lasă-mi, timp,

culorile toamnei.

Lasă-mi, timp,

bobocii tamnei.

Lasă-mi,timp,

ploile toamnei.

Lasă-mi, timp,

fulgii iernii.

Lasă-mi, timp,

pomii iernii.

Lasă-mi, timp,

fericirea iernii.

Lasă-mi, timp,

visele iernii.

Lasă-mi, timp,

zbuciumul iernii.

Lasă-mi, timp.........

Transformă-mi, îngere, apusul într-un răsărit.

Acum voi bea cafeaua de dimineață

Pune-mi tu în cana de cafea

un strop de zahăr.

Uite aici, lângă inimă am niște zahăr

îl țin pentru ocazii speciale,

cum e asta.

Pune-l tu, te rog, în cafea,

dar nu pe tot..

poate voi mai avea nevoie.

Acum lasă-mă să-mi admir răsăritul amărui.

Dans final

Am avut aseară ultimul meu dans,
cu tristețea.
Am dansat pe muzică ce-o auzeam doar eu,
și tristețea.
Tălpile mele erau obligate să calce pe covor de spini,
alaturi de tristețe.
Eram condusă pe vărfuri sângerânde spre lacrimă,
de tristețe.

Dar mi-e lin zborul acum spre fericirea dorită.

Când e primăvară

Sau mi-am cioplit dintr-un gând un zâmbet;
Sau zâmbetul a venit din parfum de flori de gutui.


Adiere de primavară pe lângă tâmple;
Și petale de lalea în palmele fierbinți.


Mângâiere vibrândă de buze roz;
Și plăcerea de a le palpa.


Un vis de-o seară ce-l uit ușor;
Dar rămâne un colț de vară
Pe care-l regret,
Oricât ar fi de primăvară...
Căci în lumea sufletului meu
E eternă zi de vară.

Pictură 1

„Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin”- toate-s trandafiri albaștrii pentru mine,
Doar sufetu-mi nu e trecător;
Închis în ramă aurie cu aripi de dor
Ascunsă-n spate...
În spate de tot.


Poate că cireașa din care mușc acum
E doar o fata morgana
Și-mi voi da seama târziu,
Când Edenu-i deja construit
În lumea mea din chibrite;
Că-mi vine peste paradis
Un vânt cam straniu si cam tainic
Pornit parcă de nicăieri,
Să-mi dărâme chibriturile rămase
De când eram si eu copil...
În palmă când păstram o frunză...

Ploile

Mi-e sufletul zăpadă și ploi în curtea mea
Își agită ideile ca la o cafea.
Mi-ar fi plăcut să dansez cu ploaia iarăși
Să iau in mână stropii cu vibranți rasuciți în vant.


Vântul e ritmul și muzica stropilor mei.
E o pasiune nestăpanită a ploii să danseze.
Sau e din firea ploii dansul?
Poate ploaia ar fi ca o floare fără parfum
Dacă nu ar dansa...

Un anotimp întreg mi-a curs pe tâmple.

Cel în care încolțim...

O primăvară cu rațiune de copil

și suflet de femeie.

Cu un ghiocel la ureche

și-un zâmbet feeric,
mi-am pictat aripi și-am fugit.

Nu voiam să simt încăodată zgârietura

din sufletul meu, ce mi-a făcut-o primăvara

c-o sabie din flori de cireș când a lăsat vântul să-mi biciuie buzele.

Și a fost primăvara, și am plecat.

Vara...

Tu oricum pleci;

De ce te legi acum de noi,În nopți cu lună plinăCând aripile-roz apar Mai lungi ca niciodată?

Știi.. ești floarea noastră albastră poate;Și noi un dor etern păstrăm. Așteptând cu tine la urecheUn zâmbet nou, fermecator;Și-apoi altul, altul, altul...Să-mpletim cunună de zâmbete,S-o purtăm ca pe-o coroană.

Draga mea, hai să ne-nvârtim iarCa anul trecut, doar cu mineNu și cu celelalte anotimpuri...

Mi-e sufletul ca un soare Când mi-amintesc de tine...Când te iubeamCând mușcam din tine ca dintr-un măr interzis.Când ma înălțai...Când ești tot.Vara mea, adumi-te-napoi! Refă-mi bucata pierdută de suflet... picteaz-o, sau fă-i ceva...

Foc

Dacă n-ar mai ploua, oare în locul stropilor reci o să mă îmbrățiseze razele de soare? Voi putea mușca din clipele ca jarul fără să mă ard? De ce suportați lucrurile reci si dureroase mai ușor decât pe cele calde?V-ați obisnuit cu durerea, înstrainarea, îndepărtarea, dorul. Sunteți imuni. Eu ca voi nu pot să fiu!
Mi-aduc aproape focul și nu mă ard. Uneori îmi pun flăcări în loc de aripi și zbor mai repede decât de obicei. N-am nevoie să sting nimic cu apă. Nu mai vreau să-mi înghețe încă odată sufletul. Mi-a fost de-ajuns perioada... aceea.
Acum... ma simt aproape ca atunci.

Și fluturii nu încetează să apară!

Întrebări

Ca un zâmbet mi-a rămas pe inimă,

o cicatrice...

Ce folos să țin un zâmbet în mine,

dacă doare?

Și de ce să las să-mi curgă o lacrimă

ca o flacăra, și să o las să-mi ardă obrazul,

când ușor mă sting oricum

și lacrima e pe moment?

De ce să nu mă învelesc cu o plapumă de stele,

dacă ține cald sufletului ?

Ce-ar păți lumea dacă m-aș despuia de

amintiri crude?

Mă detașez încet și fără să-mi gândesc viitorul rup sforile care mă țin acum în echilibru și nu mai sunt legată de voi... m-am legat de necunoscutul inevitabil. Am fost și eu așa...

Februarie

Mă umplu de februarie și sper să se topească repede

Ca și gheața în palma mea, căci eu sunt calda încă.

Și privesc cu aripile înghețate și blocate în nori

Cum nu mai am scăpare și doruri interioare

Se zbat înfrigurate prin mine și fără să știe de frigul de afară,

Vor să iasă prin ceață crezând că mai cald e-afară.

Ne apropiem de hotarul dintre 13-14.

Parcă mi-e dor deja...

Aștept. Cresc. Mă maturizez fără voia mea. Îmi schimb rațiunea.

Din când în când

M-am facut mică,mică... și mi-am așternut culcuș la pieptul tău.
Cuibar ca al lunii mi-am făcut ș-am pus și o eșarfă,
Ca o inimă, să-mi miros parfumul, din când, în când.


Mi-am uitat poemul in simțirile tale când ți-am dedicat mireasma,
Și când mi-au arătat îngerii conturul sufletului meu
Mi-am adus aminte c-am uitat să plâng din cauza tristeții, din când în când.

Ș-auzeam iar pe fond de răsuflări amăgitoare liniștea dureroasă a glasului tău
Care săpa în mine ca apa în stânci, fără băgare de seamă.
Dar mi-am dat seama că la pieptul tău era și locul meu și aveam loc și pentru aripile mele, din când în când.

V.A.I.C.D.

M-am prins acum în dansul ăsta colorat,
și parcă nu mai văd culoarea.
S-au amestecat toate și-au făcut doar gri,
Amețindu-mi starea rogvaivă.

Nu-mi cunosteau prea bine ochii
culorile astea ezoterice.
S-au strivit pleoapele între ele,
cu tot c-o lacrimă fierbinte.

N-am avut ce face și parcă m-am uitat
singură-n pustiul cârmuit d-un dor.
Și-am plecat apoi pe-un colț de vânt,
spre-o anume mare crezută de soare
Raiul pe Pământ.

A

Cunoști, uneori Adevărul în August.
Iubești preA tAre Albastrul.
Căci nu ești făcut din AlabAstru.
N-Ai puteA să nu simți, ești om.
Ne țesem firul vieții din AbA.
CA să nu se rupă preA ușor.
Căci sigur trăim cu toții într-o lume AbstrActă.
Și nu putem să ne Abținem din A căutA unde nu cunoAștem.
Căci ViAțA noAstră e un pic Ambiguă.
DoAr nu noi Am făcut Acordul.
Suntem Activi doAr când vrem noi.
Și Afirmăm ce ne convine nouă.

Visători

Nu-mi risipești acum gândurile
ca niște săgeți.
Că nu mă doare
inima ca să mușc din bucata de tăciune aprins
a cerului tuturor.

Și-mi izbesc adevărul între cei 2 pereți:
mărturisire și taină.

Ce-ar mai fi lumea fără clipele ascunse?
Un imens lac de adevăr
pe care nu vrea să-l recunoască nimeni?
Ne provocăm singuri
starea de neliniște, pentru că am ajuns
simplii visători,
ce nu-și poartă trupul decât pe
ținuturi inexistente.

Duelul

Doar ca să
mi se usuce încet,
petalele trandafirii...
Nu mai bat cărări interminabile.

Și oricât mi-am
oferit mie șansa,
o sfărâm încet, sub clipele interminabile.

Căci steaua
ce s-a rupt târziu din colțul ei de cer,
a găsit și ea viața ei, interminabilă.

Nu că ce-aș găsi
În momentul acesta, când îmi provoc realitatea
la un duel etern,
pe care-l port
până ce-or sfârși mileniile,
Vre-un gând ca să mă poarte
în infernul cel mai dulce
din brațele tale spre necunoscut.
Dar m-am aventurat puțin.
Acum revin!

Vină

Nu rezolv cu raza lumii


O lume nebună

De raze de soare.

Cu aripi de îngeri închistați în gheață,

Și vise nebune.

Răzlețe, amorțite, rupte din realitate.

Mă avântur, și recunosc:

Mi-am efemerizat singură iubirea.

Fugeam cu ea în brațe,

Dar mari mi s-au făcut ochii,

Înghețați de aripi ciudate,

Când în urma pașilor mei apăsați pe asfalt,

Vedeam dâra iubirii efemere.

Pe care n-o mai simțeam.

Este vina mea. Dar nimic nu mai e de făcut.

Noiembrie

Noiembrie. Mi-atingea buza se sus.
Se scurgea apoi și pe cea de jos,
Ca o picătură de sânge.
L-am prins în palmă.
Sărea, dar nu am vrut să îi dau drumul.
Era ca un țânțar: sărea și vroia să injecteze.
Noiembrie mi-a dat veninul cuvintelor.
Mi-a pus aripile a doi fluturi automnați
Peste pleoapele movulii
Și mi-a deschis ochii minții.
Le-a arătat drumul către frumos.
Mi-a pus cuvintele în palme.
Rolul meu era doar să le scriu.

Scriam din amintiri
De când aveam vârful nasului roșu.
De la frigul iernii.
Sau de când mi-am deschis prima oară
Într-un mod haotic aripile mele de visător.
Nu știam să zbor atunci.
Am mai scris despre viața mea.
Când era zdruncinată mi-am făcut-o curcubeu,
Iar când am râs, atunci nu am schimbat nimic.
Vibrația mea constantă din fiecare celulă
Am păstrat-o etern, o cânt la Harpa Cuvintelor.
Fluturii din cugetul meu
Sunt pictați cu cerneală albastră pe o foaie, deși ei sunt colorați.

Se pare că am găsit primăvară în tine,
Ești atât de uimitoare...
Se pare că am fost fericită cu tine,
Ești atât de specială...
Se pare că m-ai desăvârșit
Ești atât de spontană...
Se pare că ești una dintre sforile care mă țin în echilibru(cele invizibile)
Pentru noiembrie. Mulțumesc!

Zâmbete

Tratez orice rază de soare cu un zambet ascuns.(Deși nu se vede, el exista). Dacă văd fără să vreau o rază de lună rătăcită în pulberea de stele, adun niște bucurie și din zâbetele păstrate pentru razele de soare fur unul-două, le împletesc aiurea, cum pot cu bucuria, și le trimit printre celelalte lumi ale universului la raza de lună... ea zâmbește. A fost gândilată de impletitura invizibilă pe care i-am trimis-o.

Oamenii normali nu văd zâmbetele sufletești. Le văd doar pe cele trupești. Rareori în spatele acelora sunt primele soiuri de zâmbete.

Dacă zâmbești, fă-o întâi cu sufletul, apoi cu trupul.Nu zâmbi strâns de corsetul împrejurării.

Am îmbrățișat anul acesta zâmbete de floare, multe zâmbete de stele(nu sunt de stele, știu eu de unde sunt), dar cel mai mult mi-au plăcut zâmbetele oamenilor, care sunt cele mai dese si cele mai dorite. Sunt toate speciale, dar nu este de ajuns pentru viața efemeră a unui om frumos să vadă zâmbete doar într-un singur an. Tocmai de aceea: Happy new year! Să nu uitați în 2011 că sunteți oameni și că cel mai important lucru la oameni este zâmbetul(să ști să zâmbești e maaare lucru).

Să continuați să fiți oamenii buni, frumoși, sănătoși, iubitori, surprinzători, sclipitori, irezistibili, minunați, fermecători, prietenoși, adevărați, impresionanți, dulci, calzi, distractivi, săritori și în toate felurile în care mai sunteți, că-s lucruri bune, care vă fac speciali!

An nou fericiiiit!:*

Salvarea

Mi-a pus mâna rece la ochi.

Te-am gâdilat cu genele lungi fără să vreau.

Ca o eșarfă s-a scurs apoi pe obrazul meu rozaliu

Am simțit atunci înțelesul ascuns

Al palmelor tale înghețate.



N-a vrut să văd că există o noapte

Fără stele de vis,

Cu zâmbete inexistente.

Să mă despart de lucrurile astea

N-aș mai fi putut.

Dar nici n-a fost nevoie.

Palmele tale... au fost salvare!

În oglindă

Aveam rimelul scurs pe obrazul rozaliu. Se vedea bine. Pielea mea e foarte albă. Între pleoape era ca smoala lacrima neagră. Am deschis ochii: prea mult alb. Dar îmi distingeam perfect pupila dilatată micșorată de floarea ochilui meu, pensulat în pământiu. Sprâncenele mele- străjerii pleoapelor movulii, arcuite spre marginea chipului-pictate să fie așa.

Buzele mele sunt trandafirii. De obicei sunt între-deschise. Dar atunci nu erau. Pentru că atunci nu mimam niciun sentiment. Eram imună. Lacrimi erau... nu știu de ce.

Mi-am mai văzut și părul lăsat necontrolat. Castaniu, cu unduiri blonduțe(de la lună, sau soare-nu știu dacă era zi, sau noapte, un mister).

Ce mi-ai facut

TU:

Mi-ai lăsat pe inimă o cicatrice dulce,

Ca un zâmbet.

Care nu durea.

Mi-ai pansat sufletul cu vară când era iarnă.

Era bine.

Mi-ai deschis ochii închiși

Când trebuia să îi țin deschiși.

Mi-ai despărțit buzele

Și m-ai uimit doar cu privirea sinceră.

Cu care mă îmbrățișai.

Mă priveam inconștientă în oglinda vibrândă a apei. Era și luna incompletă lângă mine. Mă îmbrățișa strâns cu razele-i provocatoare, care atingeau apa neuniformă, și deparcă erau înțepate, se întorceau sfioase un lumea lor. Cine n-ar vrea să fie în lumea razelor de lună? Lumea lor e omniprezentă... și eu m-aș simți bine peste tot! Dar suntem oameni. Și poate fi mai bine ca orice!

I am just a runaway

Am alergat cu multe șuvițe rebele spre asfințitul îndepărtat.

Deși nu știam unde merg.

Sau spre care neștiuta gară.

Dar mă aventuram șuierând, neștiind ce mă așteaptă.

Am văzut multe ape.

Am mers prin multe deșerturi cu nisipuri aurii ca mierea.

Am străbătut dealuri.

Cu picioarele goale, alergam țipând.

Auzeam fâșâitul nostalgic al ierbii decolorate sub tălpile mele. Și durea.

Dar mai mare era durerea gandului care încetinea, deși eu nu-l lăsam, și mă trăgea înapoi.

Dar suportam, și mergeam mai departe.

Doar cu mintea.

Iar apoi, când m-a ciupicat realitatea,

Nu am știut că mă așteptai

Strivind o lacrimă între genele lungi.

Mi-am șters ochii încețoșați(sunt om).

Eram în alt loc incert.

Nu știu dacă era nisip, sau gheață.

Nu am fost capabilă să stau lângă tine

Nici un minut grozav.

Mi-e clar...

I am just a runaway.

Lucruri efemere

Nu! Nu te trezi acum...
Mai lasa putin aripile calde sa te poarte.
Ramai acolo inca putin.
Stiu cu siguranta ca acolo e mai bine.
Nu mi-am dorit nicicand
Sa fug din tinutul colorat.
Dar nu e vina noastra, a oamenilor.
Noi nu putem sa mai adaugam
In cartea destinului niste randuri aiurite
Ca sa visam mai multe buline neuniforme.

Pana la urma, lucrurile permanente sunt plictisitoare
O floare e efemera,
Dar cat e in viata imprastie parfum.
Ce folos sa fie o floare vesnica
Daca imbatraneste?
Nu mai are sens ea, si nici nu mai are parfum.

O parte din viata

Mi-au curs doua lacrimi,
Ca doua sangerate inimi.

Pierdeam uneori timpul,
Parca ar fi trecut vantul.

Era ceva sigur trecator,
Dar il simtea un visator.

Constientizam ca sufletul,
Parasise nestiind trupul.

Ramasese la fel gandirea,
Desi schimbasem privirea.

Stiam ca nicio dorinta,
Nu prinsese fiinta.


Eram eu de alta data, suferinda in bataia vantului, lacrimand, transformand lacrimile mele in picaturi de ploaie... Si asta doar din cauza timpului.

Nu era inca vremea in care sa gandesc asa. Doar imi imaginam...

De unde rasar fluturii?

Rasar din zambetul de copil, cel mai des. Dar daca se intampla vreodata ca un om mare sa mai fie putin copil, e posibil ca niste fluturi porticalii sa rasara si din zambetul lui. Am mai vazut odata ca sclipirea unui ochi al unui inger semana cu un fluture. Dar nu sunt sigura ca asta era. Oricum, ma bucur cand vad un fluture galben. El isi are cu siguranta originea in imaginatia unui om bun. Doar oamenii buni stiu sa dea nastere unor fluturi...
Poate e adevarat ca din iubire apar cei mai multi fluturi. Eu am vazut doar vreo 3 fluturi rosii. Dar mai sunt atenta, nu stiu cand un fluture rosu imi trece pe sub nas, iar eu nu-l vad, fiind prea ocupata cu un stranut. Atunci cu siguranta ca fluturele o sa fuga de mine, caci el este fara aparare, si poate crede ca vreau sa ii fac rau. Dar eu iubesc cel mai mult fluturii..
Fluturii verzi sunt cei mai cunoscuti, pentru ca, desigur ca sunt cei mai multi. Dar nu foarte multi oameni stiu de unde vin ei. Cel mai des ei sunt trimisi de unele zane ca sa aiba grija de copii. Dar se mai intampla uneori sa mai apara din firisoarele verzi, desigur, de pe jos carora oamenii mari le spun iarba. Mie nu-mi place cum suna "iarba". E cu siguranta mai frumos sa spui"firisoare verzi". Asadar, cand fluturii apar din iarba, se intampla ca s-au pierdut, iar pe acolo, pe jos se simt intr-un fel, ca acasa.
Unii fluturi, cei albastrii, vin din cer. Eu cred ca sunt un fel de atentionare catre oameni ca au gresit, intr-un fel sau altul, caci eu mereu cand fac o greseala vad un fluture albastru. Si ei sunt destul de multi...
Mai exista un singur soi de fluturi: cei violet. Ei rasar cand e cald si cand oamenii buni viseaza. Sunt o multime. Nu stie nimeni cand ei se nasc, pentru ca oamenii dorm.

Ce mi-a ramas din copilarie

Din copilarie am pastrat o parte invizibila. Pentru ca lucrurile cu adevarat importante, nu se vad. Si asta am invatat acum putin timp. Am invatat sa ma bucur cand eram mica. Ma bucuram de-o jucarie, de-un cadou. Dar nu mai stiu ce gaseam atat de important intr-un joc. Poate ca nu vedeam nimic. Ci doar simteam ceva. Fiecare jucarie imi oferea mie asa, cate-un vis. Nu pentru ca facea ceva. Ci pur si simplu, pentru ca exista. Si-am pastrat patea asta, care ma face sa gasesc in unele lucruri parti importante, care nu se vad.

Locul tuturor

reusisem sa fac o poza pentru toti.
sa vi-o arat ar fi tare greu, caci sunteti multi departe de mine,
dar stiti ca atunci cand visam, suntem impreuna?
e un singur oras al viselor.
deci acolo ne intalnim mereu, noaptea.
dar aveti grija, doar copiii pot sa viseze,
asa ca daca in inima nu mai pastrati nicio bucatica din copilarie,
nu ne vom intalni in oras...

Iubind lumea

intorce capul, si zambetele ii perforeaza privirea. ii ingheata gandirea, si ii deschid inima...
buzele i se curbeaza spre obraji, iar ochii incep sa sclipeasca. ironia-ii fuge din ratiune si se instaleaza tip-til, pofta de viata.nefiind obijnuita cu asta, isi lasa inima sa-ii sparga pieptul cu doar cateva batai, iar ea, indiferenta i-ar despica pielea, doar sa iasa. nu stia ca are puterea de a-si tine inima in piept... nu incercase niciodata. dar vibratia care o cuprinse, eclipsa pe buna seama zbuciumul din interiorul pieptului. ii scanteia privirea si ochii-ii strangea spre interior... ciudat. parca are la ochi niste ochelari aburiti, n-ar fi fost ciudat sa fie aburiti, caci e iarna. dar ea nu purta ochelari. ar fi luat in brate. sentimentul ce-i inunda trupul era mai presus de simtiri. nu stia ce are, dar iubea lumea!

Cand esti mare...

Cum sa fii, cand esti om mare?

Descult si cu parul in vant,
El mai aproape de trecut, de copilarie,
Decat tine?

Ciudat si cu mainile intinse
Ele mai aproape de viitor, de necunoscut,
Decat tine?

Drept si cu picioarele intepenite,
Ele mai ancorate in prezentul incomplet,
Decat tine?

Trecut, viitor sau prezent? Ce este mai bine? Asta o stiu doar oamenii mari. Poate nici ei nu stiu. Deocamdata, cat noi nu am ajuns asa... ingrozitori de mari. Unii increzuti, altii foarte ocupati, altii prea seriosi si in continuu la seviciu, asteptam cuminti, la locul nostru de munca, langa flori, langa primavara.

Cand se-asezeau usor pe crestetul meu stelele, nu simteam. Dar apoi, cand a-nceput adevarata ploaie de lumina, stelutele se pravaleau si pe obrazul meu cald. Dar nu stateau acolo. Se facea ca o minune si stelele se transformau in lacrimile cerului. As fi vrut sa las perfectiunea fulgilor sa ma imbratiseze, dar defapt le faceam rau. Cu orice atingere, ii omoram. Si eram eu cea care le facea rau. Doar ca ei nu stiau ca asa era finta umana facuta: calda. Caci ei cunosteau doar atingerea cea rece, pe care o simt cand sunt mai multi.
Oare ar sti vre-un om cat este de greu sa fi un fulg? Sa simti doar albastul? Poate sa nu vezi niciodata rosu? Sau portocaliul desprins din visele portocalii. E asa de greu sa fi un fulg... Nu-si pot oamenii tese aripi pana la nori ca sa viseze povara ce le apasa pe umeri cand e foarte frig sub stele.

Ce se-ntampla iarna...

Iarna... ploua cu inimi. Cu suflete.
Parca doar cu rod de primavara.
Ne-ai gasit nepregatiti si, cu aripile pana la nori.
Nu stiai ca nu suntem gata?
Macar un pic sa mai astepti.
Scapa-ne de tot, daca poti.... scapa-te si pe tine de noi.
Caci nu mai suporti nici tu:
Cat te-am rugat, cat ne-am rugat!
Ia-ne povara de pe umeri,
Si zboara cu ea pana la altii...
Nu vezi tu? Ne-au inghetat aripile!
Cum vrei sa mai zboare?
Nu ai mila... si sorbi din noi,
Ca dintr-o ceasca de cafea
Poate sufletul, poate inima!
Cand ni le dai inapoi?
Stiu ca trimiti primavara, la unii vara cu ele.
Dar multi nu mai suporta... si mor.
Ori ingheata-ne pe noi intregi, ori pleaca tu!
O! A mia oara! Pleaca!
Uita-ne pe noi, mai bine.
Caci noi incercam a uita de tine, dar tu ne readuci aminte.
Fara voia noastra.
Vrei sa pleci? Noi te lasam.

Ochii

Citeam in ochii tai lumina, ce-o trimiteai spre mine.
In zadar imi inchideam ochii: tot ochii tai vedeam.
Ochii-doua stele de mare, oare albastrii, oare gri?
Viata-ntreaga imi parea, prin ochii tai tradusa.
Ochii ce-i iubeam aseara, cand iubeam si-o floare.
Ce floare de iris, ce ochii tai pastreaza adanc de-un milion de ani,
Asteapta-acum sa iasa, odata la lumina spre a ochilor mei zare.
Si-i bine ca s-au aratat acum ochilor mei.
Altfel... capruiul meu ar fi ramas in ceata... automnat.
Ochii, deschisi in vesperalitate perfectul nu l-ar fi atins,
Acum doar cu tine, ii pot tine aprinsi.
Incet cand lumina sting, ochii-mi tin inchisi... parca vad o stea!
Nu... e pupila ta!
Of! Inger ce-ai coborat aici... doar finta pentru ochii mei.
Nu-mi lua acum lumina...
Am nevoie de ea, doar ca sa te vad pe tine, nu pe-altcineva.
Ochii mei nu vor risipi lumina fara noima, pe unele stele.
Pur si simplu.. caci nu am nevoie de ele.
Mi-e de ajuns un inger ce-mi cerne si mie pe umeri pudra de aripi.

De ce faci tu atatea... pentru ochii mei?
Niciodata nu am fost oarba.
Dar niciodata nu am vazut la fel de bine ca acum.
Deci... de ce faci asta pentru ochii mei?

P.S.: Cand primesc raspunsul, o sa scriu si aici ceva... deci, considerati posterea asta nefinalizata.

Decembrie

Decembrie... Ploaie de lumina.

Decembrie! Inchid ochii
si-i deschid.
Decembrie! Visez marea,
n-o ating.
Decembrie! Aud vara,
dar n-o simt.
Decembrie! Pictez pasari
si le-anim.
Decembrie! Ma uit la soare
si-l aprind.
Decembrie! Ciupesc norii,
dar nu ploua.
Decembrie! Iubesc vantul,
imbratisandu-l.
Decembrie! Cade-o petala,
o ia gandul.
Decembrie! Scriu la tine,
nu primesti.
Decembrie! Cade nisipul,
trece timpul.
Decembrie! Incrunt fruntea,
ingheata luntrea.
Decembrie! Alatur bratele,
privesc padurile.


Decembrie... ai primit? Daca da, picura niste pulbere de cald pentru unii...

Orele, minutele, secundele se spargeau in orice.
Nu ele erau cele care contau.
Ci clipele, momentele in care priveam incompletul peisaj.
Nu stiam ce ii lipsea...
Nu culoarea. Pe ea o avea. Era peste tot.
Era ceva care este totusi atat de greu de descris, desi sare atat de tare in evidenta.
Stau acum si caut pe unde mai gasesc imaginea padurii careia ii lipseste ceva.
O gasesc chiar aici... printre gandurile de vara trecuta, si amintirile din copilaria indepartata.
Incompletul. L-am gasit. E atat de greu de spus ce lipseste, si ma cam sacaie ideea ca nu-mi dau seama.
Oh, inca o inima a cazut dintre petalele de trandafir.
Inima. Inima. Inima ii lipsea padurii!
Desi e atat de mare nici nu o poti zari pe toata cu o singura privire, poate nici cu doua, nu are nicio inima.
Nu-i prea mare lucru petala care cazuse... material vorbind. Dar imi pare atat de bine ca ii pot da o inima padurii.
Acum, pentru mine e insfarsit intreaga padurea. Are inima. Parca ii simt bataia de aici, de la geam pulseaza atat de intens.





P.S.: Padure, ai grija de inima ta.
P.P.S.: Daca gasiti vreo petala de trandafir, sa nu o aruncati, nu se stie ce padure are nevoie de ea.

Grija de inima mea

Mi-a placut cum mi-ai luat inima aseara intre palme.
Si cum ai asezat o frunza peste ea.
De-atunci nu-mi mai e frig.
Si mi-au crescut aripi pana la stele, cand mi-ai intins usor mana.
Atunci am vazut ca in palma tineai inima mea, invelita in frunze.
Atunci, a inceput sa ploua incet... incet.
Erau picaturi tesute de ochi caprui.
De ochii mei.
Se prabuseau si se spargeau ori pe mana ta, ori pe asfaltul rece.
As fi vrut sa incetez.
Dar am reusit doar cand mi-ai inapoiat inima.

Pentru tine.

Sa-mi dezleg privirea

Doar un moment din eternitatea dusa privind la tine, daca privirea mi-as dezlega-o de a ta, intreaga lume si intregul univers ar fi pentru mine reinventate, si nascute sa fie albastre. Caci o viata-ntreaga m-am inchis in ochii tai, iar acum, pentru o clipa, te zaresc in frunze, in stele, in copaci si in pamant, si oriunde m-as uita doar pe tine te-as zari.
Iar apoi, cand mi s-a terminat ragazul sa privesc lumea, a mia oara iti strivesc imaginea punand pleoapa peste pleoapa, reconstruindu-ti chipul angelic pe care il cunosc ca nimeni altcineva, imi mai duc inca partea din viata ce-mi e destinata sa te privesc.

Si nu ma plictisesc.

Ce rost mai are?

Ce rost mai are,
Sa iti spun cat te iubeam?
Sa-ti inchin o stea si poate...
Sa o preschimb intr-un colt de rai?

Ce rost mai are,
Acum sa bata vantul?
Sa ploua peste mine,
Cand eu nici nu ma mai simt?

Ce rost mai are,
Ca eu sa fiu aici?
Cand tu esti acolo cantand...
Si uitand?

Ce rost mai are,
Acum sa mai sufar?
Doar ca sa mai spun ca am un rost pe pamant?

Acum.. pur si simpu fara tine doar ud pamantul si ii fac umbra, sa nu ajunga soarele la el si sa-l usuce. Nu m-ai invatat inainte sa pleci cum sa nu te mai iubesc. De asta ai uitat. N-ai uitat sa pleci. De ce?

Toamna

"A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva"
Caci ii era frig atunci, cand er imbracata cu atatea haine.
Si nu tremura din incheieturi, ci sufletul ii tremura.
Dar a stiut cum sa fie acolo cand gerul aproape ii inghetase inima.

"Ma tem ca n-am sa te mai vad uneori"
Dar nu ii era mai mare frica, decat de inima ei, care putea sa inghete la cea mai mica departare.
Si daca ar fi plecat, sa nu cumva sa fi luat si prezenta sa, atat de necesara supravietuirii!

"Ca or sa-mi creasca aripi pana la nori"
Doar visul o mai tinea in viata.
Cararea de necunoscut pe care se avanta oridecateori ii era frig, sau cald, sau oricum.
Doar pentru ca iubea, mai cuteza sa viseze.

Lumea, cu alti ochi.

Cate perechi de ochelari sa-mi pun,
Ca sa nu mai vad copacii dezbracati,
Sau ploaia care se izbeste de pamantul rece?
Prin care prisma sa trec lumea,
Ca sa nu mai bata vantul
Sau ca sa se transforme griul norilor in portocaliul zorilor?
Prin cate focale de lentile sa treaca lumea asta,
Ca sa uitam de gandurile negre,
Sa le transformam in vise colorate?
Nu pot sa gasesc raspunsul la intrebari mii si mii, care-mi framanta ratiunea.
Mai pot doar sa-mi intind aripile pana la coneceptul meu de lume perfecta.
O sa ajung eu vreodata acolo?
Cand imi pictez imaginea lumii desavarsite in culori pastelate, pe care, poate ca in lumea reala, nici nu le gasesc.

Mai bine, inchid ochii. Dar nu o sa pot sta mult asa. Mi-e dor de tot ce-neamna OM. Omul. Pe care l-as imbratisa mereu, cu care as dansa printre picaturile de ploaie, si printre razele de soare, printre petale de crin sau printre zilele de primavara.

Poveste de toamna

Nu stia ce inseamna toamna, pana cand copacul i-a spus povestea lui de dragoste, despre cum toamna i-a furat-o.

Incepea primavara. Anul... nu-l mai stie nici copacul. Zilele-i pareau decenii de cand a fost parasit. Odata cu prima stea disparuta de pe cerul noptii, a aparut si ea, din mugurasul ce se tinea cu greu sa nu fie zmuls de vantul primavaratic. Intreaga singuratate de peste iarna ii fusese alungata copacului de cand exista "EA". Desi "EA" nu vorbea si nu misca decat dupa bunul plac al vantului. Era atat de mica, cruda. Iar el, ei bine... el era de jumatate de secol in curtea batranului. Asta nu conta. Copacul, in fiecare dimineata plangea necunoasterea "EI" despre sentimentele lui.
Nu stie cum, a suportat cutitul infipt in inima din fiecare zi a verii, cand "EA" isi intindea varful ascutit catre luminatorul zilei. Dar au trecut prin clepsidra si momentele acelea.
Copacul stia soarta "EI", doar ca nu vroia sa creada in ea. Vroia ca "EA" sa aiva alta soarta. Sa ramana lipta de el intrega eternitate. Doar ca acest vis al copacului a fost ca un balon, in care toamna a infipt un ac foarte ascutit.
Copacul uitase de vant. El avea radacini puternice, dar "EA", nu. Si la prima vijelie din octombrie, "EA" si-a luat zborul pe aripile vantului catre locuri nestiute de copac.

Mmm... zise copila, necunoscand, probabil ce e iubirea. Toata povestea i-a spus-o copacul, iarna, cand urla de singuratate, iar micuta l-a auzit. Insfarsit, fetita a uitat sa se lase purtata in tara viselor de catre culorile atat de convingatoare ale toamnei. Caci ea coloreaza frunzele, ca apoi sa li le fure copacilor indragostiti de ele.

Primavara...

Gingas chip de fata.
Si fluturi prin par.
Si sori in priviri.
Si rochie din iarba si flori.
Si cer cu nori din vata de zahar.
Doar zambet etern.
Nu cunosc alt anotimp, ca primavara.
Mi se topesc simtirile si viselor le pun aripi, primavara.
Zboara gandurile mele printre stele, rauri, apusuri si printre firele de nisip.
Iar si iar incoltesc din ratiunea mea vise noi, palpitante, de primavara.

Locuri.

Ascult si tac. Privesc si visez.
Ma bucur si in sfarsit... iubesc viata asta asa... cu tot cu nebunia ei copilareasca.
Si invig teama, avantandu-ma spre necunoscutul de aici si de oriunde.
Uneori mai si alerg catre padure ca apoi sa o visez mereu.
Mereu fac cate o poza sa o tin aici in suflet ca sa nu uit.
Peste tot pe unde fug, peste umar, imi las parfumul ca o esarfa subtire de vara.
La fel fac si cu o lacrima... de-a sufletului care nu s-ar despartii de locurile iubite.
Dar timpul nu asteapta... si fuge luandu-ma in alte si alte locuri pe care nu le stiu.

Zambet

Unde gasesc un zambet? Am nevoie de-un zambet! Si-mi pot pierde timpul cautand un zambet, care nu stiu unde sta ascuns: in adancul padurii, sau s-a pierdut intre dunele de nisip din visul ala... de alaltaieri? Visele mele... nu se mai intorc! Si eu le vreau inapoi. Vreau doar zambetul acela care ma face sa vibez. Vreau doar zambetul pe care l-as privi oricand. Vreau zambetul care-mi dadea puterea oricand sa fug de gandul ce-mi ameninta visele colorate. Vreau doar zambetul care ma asculta in taina. Si mai vreau doar zambetul intelegator, iubitor, cuminte si nazdravan. Daca nu mi-l poti oferi, tu mai bine pleaca! Imi aduci aminte de zambetul ce-l doresc!

Cum sa nu te iubesc?

Cand imi pui la picioare valurile, si stelele la un loc... spune-mi: cum sa nu te iubesc?
Cand imi stergi gandurile diforme din minte... spune-mi: cum sa nu te iubesc?
Cand visele-mi cenusii doar tu mi le colorezi... spune-mi: cum sa nu te iubesc?
Cand opresti bataia vantului, sa nu ajunga la mine... spune-mi: cum sa nu te iubesc?
Cand orice clipa din orice moment este de vis alaturi de tine... spune-mi: cum sa nu te iubesc?
Cand tu esti oriunde sunt eu... spune-mi: cum sa nu te iubesc?
Cand vad in ochii tai albastrii oceanul... spune-mi: cum sa nu te iubesc?

Fa-ma doar sa te uit acum!
Daca poti!

Caut...

Caut in ganduri, caut in inima, caut in suflet.
Dar nu te mai gasesc.
Care bataie de vant mi te-a furat?
In spre care ocean te indrepti?
Si de ce nu m-ai luat si pe mine?
Eu voi continua sa visez.
Acum, e singurul lucru pe care mi l-ai lasat.
Mai pot sa visez.
Dar nu mult mai pot sa traiesc.
Cat sa mai traiesc aici, fara tine?
Fara sa stiu unde esti?
Si cat sa mai inot in viata asta gri?
Nu mai cred.
Nu mai am forta sa cred.
Nu mai vreau sa cred.
Voi crede!
Daca vei veni!
Nu stiu cine esti...
Dar ma simt neintreaga fara tine!

Inapoi te-astept!

Dragul meu, mi-e atat de uşori sa te descriu!
Mi-e atat de uşor sa vorbesc despre tine!
Nu ştiu, dragul meu, unde-i pictorul ce te-a pictat.
Unde e el?
Cel care a avut grija de perfecţiunea ta?
De unde are el atata pasiune si atatea culori?
Mă simt atat de simpla, langa tine!
Mă simt... gri!
Simt cum ma scufund in abisul de banalitate
Si el, mai colorat ca mine!
De ce nu sunt portocalie? Sau mai bine... roşie!
Mă simt bine si cu galben.
Facandu-ma om, m-a pictat în nonculori!
Iar acum, cel mai mult vreau
Puţin portocaliu,
Din portocaliul tău
Dintr-o frunza de-a ta, dragul meu!

Catre tine, scumpul meu copac de toamna!

NU STIU!
Cugeti in nestire
Printe valuri de nisip.
Cugeti si nu poti
Sa te re-ntorci in timp. ...
Vise-a tinerete ,
Dimineti-a frumusete.
Soare si lumina.
Noapte si tarziu,
Te iubesc adese, te iubesc...?
Nu stiu!

E UN ASFINTIT
E oare un asfintit?
Sau doar sfarsitul vietii?
Este doar amurgul
Sau inceputul unui alt drum?
Intrebari ...profunde, cioplite neindemanatic, cu un fulg
Poti sa le rostesti, sau sa le visezi.

Vreau sa le traiesti!
Nu am zis final. Eu am zis asfintit! Vine rasariutul! Doar sa nu uiti de el!

Etern

Cat sa traiesti visand? Cat sa iubesti simtind? Poate doar o eternitate care incepe dupa ce se va termina infinitul. Dedic intregul cuvant unei picaturi de apa furata din roua de pe-o frunza. Simpla si clasica
IUBIRE incolteste din orice: din versuri si cantec, din noapte si zi,
...din iarba si nori. O gasesti in nisip si in piatra seaca. Mai mult... o
gasesti in mine!

Viata- un curcubeu.

Mereu viata alaturi de tine e un curcubeu, unde ma pierd divulgandu-mi secretele. Astea se pierd si incep sa se impleteasca cu fiecare culoare. Altii... poate ca se pierd intr-un mediu caustic. Eu zambesc si acum, cand ma simt pierduta intre rosu si portocaliu!